Andreea are 22 de ani, este studentă în anul II la Psihologie la Universitatea „Petre Andrei” din Iași și are o dizabilitate locomotorie. Nu se poate deplasa decât cu ajutorul unui cadru de susținere și este dependentă de o mașină atunci când este nevoie să ajungă la facultate sau oriunde este necesar. Sunt văduvă și nu mai am un loc de munca pentru că programul Andreei nu îmi permite. Prezentul concret este fiica mea, Andreea, pentru care trebuie să fiu puternică și cu ajutorul lui Dumnezeu să merg înainte alături de ea, să reușesc să o văd cu o meserie și să se poata întreține.
Andreea s-a născut la 7 luni și a avut o greutate de 1,500 kg. Îmi amintesc că doamna doctor a încercat să intervină și să îmi obțină aprobarea de a naște prin cezariană, dar nu s-a putut. Nu a fost prima dată când ne-am confruntat cu „Nu se poate!” de-a lungul povestii noastre. Andreea s-a născut cu triplă circulară de cordon, ceea ce a afectat-o. A trebuit să stăm internate în spital ca ea să crească în greutate și cu răbdare și iubire am pornit la drum. Din păcate, s-a întâmplat un accident și una din asistente i-a introdus din neatenție lapte în plămâni în loc de stomac. De aici a început calvarul vieții noastre de familie. Andreea aproape ca era sa moară.
După două luni și jumătate de la naștere am reușit să ne vedem acasă. Liniștea noastră nu a durat mult pentru că Andreea nu dădea semne că vrea să meargă în picioare, stătea în fund dar nu putea merge în patru labe și când o ridicam în picioare, pășea încrucișat. Andreea avea 1 an și jumatate când i s-a pus pentru prima dată diagnosticul de parapareză spastică. Nu știam ce înseamnă. Medicul ne-a spus că va trebui să îi facem masaj, gimnastică și să venim la control să vedem cum evoluează. După o lună ne-am hotărât să mergem la spital să facem învestigații amănunțite. Când ne-am internat am înțeles că diagnosticul este foarte grav și că Andreea nu va merge niciodată. A fost cumplit când am înțeles asta și nu știam ce să facem.
Andreea era așa frumoasă, veselă, jucăușă, vorbea destul de bine însă era foarte emotivă, nu voia să stea singură deloc și trebuia din ce în ce mai mult ajutată. Am pierdut timp pretios din recuperarea Andreei pentru că nu ni s-a spus clar cu ce ne vom confrunta și nu am fost îndrumați către un centru de specialitate de recuperare. Am găsito doamnă kinetoterapeut și într-un an Andreea a început să meargă în patru labe, să se ridice dar nu am mai avut puterea financiara să continuăm și am lucrat cum și pe unde am putut.
În urmă cu 15 ani am fost contactați de Fundația „Star of Hope” România, fundație care și-a pus amprenta pozitiv asupra evoluției noastre. Ajutorul pe care îl primim de la Stat este insuficient pentru a recupera cu adevarat un copil. Am fost printre primii părinți care am beneficiat de grupuri de suport unde am început să ne întâlnim și să ne spunem poveștile copiilor nostri speciali, să ne încurajăm reciproc și să învățăm să primim încurajare iar copiii noștri au avut posibilitatea de a face kinetoterapie gratuit. S-a investit în noi și s-au făcut cursuri speciale și s-au înființat asociații de părinți, unde am învățat să fim mai puternici, mai curajoși și să ne apărăm drepturile copiilor nostri.
Vedem mai mulți copii cu dizabilități integrați în gradinițe și școli de masă, ceea ce atunci când era Andreea mică era aproape imposibil. Andreea a învățat clasa întâi și a doua la un liceu special pentru copii cu dizabilități locomotorii. A fost cea mai urată perioadă din viata noastra și a ei. Tatal Andreei a mers din liceu în liceu până când Andreea a fost primită. Acolo, Andreea a înflorit, chiar dacă nu lua notele cele mai mari, chiar dacă repetam împreună de multe ori să înțeleagă lecțiile și scria foarte greu. Andreea știa deja că trebuie să meargă înainte pentru că voia să fie studentă, să se perfecționeze să poată lucra la randul ei cu persoane cu dizabilități și să facă asta cu drag.
Andreea este unul dintre modelele Fundației de bună practică. Cu ajutorul Fundației a participat la multe emisiuni televizate, conferințe, a învățat să își înfrângă timiditatea, a luat chiar și un premiu al FONCP la București pentru implicarea în apărarea drepturilor copiilor, în anul 2011 și în anul 2013 a fost învitată la Parlamentul României.
De când mă știu și eu și soțul meu nu ne-am ascuns copilul, nu ne-a fost rușine cu el, mereu am avut încredere și am sperat. Ne-am răzvrătit de multe ori în fata lui Dumnezeu și am fost supărați fără să știm ce comoară, ce înger de copil avem în casa noastră și că noi am primit un dar. Ce știu este că pe noi ne-a transformat total și că face asta în continuare. Andreea a crescut și este într-o continuă transformare și spune singură că diagnosticul ei este pe hârtie. Eu de mulți ani o văd ca pe un exemplu, este un om cu sufletul și este adevarat ca încă învață să treacă peste toate încercarile care nu sunt deloc ușoare. Nu este ușor să ai o dizabilitate, munca și efortul fiind pe măsură.
Cred că în momentul când reușești să întelegi că trebuie să cauți soluții, lupta este deja câștigată. La noi proba timpului și-a spus cuvântul. Am plecat la drum fără nici o speranță și am ajuns departe, încet cu pași mici și mergem tot înainte și sperăm să schimbăm nu numai viața noastră dar și a altor copii. Este greu, pentru că se dau multe bătălii dar asta nu înseamnă ca nu vor fi câștigători.
Eu cred cu adevarat ceea ce spune Andreea că nu degeaba se nasc așa mulți copii cu dizabilități pentru că trebuie să învățăm din nou de la ei ce înseamnă valoarea umană, ce înseamnă încrederea și legătura directa cu Dumnezeu, ce înseamnă să vezi cine trece pe lângă tine și cum îți trece ziua. Copiii nostri sunt cu adevarat speciali, muncesc enorm să reușească să intre în tiparul creat de societate.
Ceea ce mă face să merg mai departe în fiecare zi sunt reușitele Andreei. Asta este partea pozitivă iar dacă ar fi să privesc pesimist, recunosc că îmi este frică pentru momentul când nu voi mai fi nici eu. Sper să mă țină Dumnezeu să pot avea grija de ea atât cât are nevoie. Nu pot spune că nu este greu pentru că tot ceea ce fac eu trebuie să fie în functie de programul ei și ea are nevoie de mult ajutor. Dacă eu nu pot și rezultatele ei scad, dar nu aș putea să îmi imaginez viața fără ea. Nu cred că mi-aș mai putea găsi rostul. Deja am avut experiența moarții sotului și pierderea serviciului, dacă Andreea nu ar fi fost nu știu cum aș fi mers mai departe pentru că a fost și este încă atât de greu și nu am reușit încă să ne revenim.
Tatăl Andreei a fost o persoană puternică, cu o mare influență asupra ei. A fost ,,picioarele ei”, așa cum spune ea de multe ori și a purtat-o peste tot, ceea ce eu nu am puterea și nici posibilitatea să o fac singură. Veniturile noastre au scăzut foarte mult și îi simte mult lipsa din toate punctele de vedere. O persoană importantă și care defapt i-a schimbat viața Andreei este doamna Aura Vatamaniuc, președintele Fundației „Star of Hope” România. Amândoua au personalități puternice și încearca împreună să facă cât de mult bine pot, Andreea învățând multe alături de ea. Andreea este tânără și la început de drum, dar important este că a găsit de mică pe cineva care să îi arate cum și să o lase să facă, să aibă un scop în viață, să apere drepturile persoanelor cu dizabilități prin exemplul său. În perioada asta grea, pot spune că doamna Aurora și soțul ei au fost singurii care au fost alături de noi cu adevarat.
Sper ca în continuare cu multă muncă din partea mea și din partea ei să devină tot mai independentă. Îi place să danseze, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată și are un grup de dans adaptat unde dansează împreună cu prietenii ei și participă la spectacole. Își dorește să facă în timp cursuri de parașutism și scufundări și în urmatorii 10 ani să fie realizată profesional. Noi îi mulțumim din suflet tuturor celor care ne susțin prin doamna Aura și suntem recunoscatoare că înteleg că o persoană cu nevoi speciale. Dumnezeu să vă binecuvanteze să puteți face astfel de fapte pentru cât mai mulți tineri pentru că este înălțător să știi că ai schimbat viata unui tânar și că l-ai susținut să își poată termina studiile și să aibă o viață mai bună.
Vă mulțumim din inimă și mulțumim bunului Dumnezeu că faceți parte din viața noastră!
